Free Web Hosting Provider - Web Hosting - E-commerce - High Speed Internet - Free Web Page
Search the Web

 

Cercetãrile arheologice desfãsurate neîntrerupt în ultimele patru decenii au permis reconstituirea cronologiei si a principalelor etape ale evolutiei cetãtii greco-romane Orgame/Argamum.

Sub aspect cronologic, istoria locuirii la Capul Dolojman se desfãsoarã - cu unele întreruperi - de-a lungul a aproape trei milenii. Descoperirile arheologice ilustreazã din plin acest interval, cuprins între mijlocul celei de-a doua jumãtãti a mileniului II a. C. si începutul mileniului II p. : epoca bronzului (sec. XIII a. C.), prima epocã a fierului (sec. IX-VIII a. C.), epoca greacã arhaicã si clasicã (sec. VII- IV a. C.), epoca elenisticã (sec. III-II a. C.), epoca romanã timpurie (sec. II-IV p.) si romanã târzie (sec. IV-VII p.), epoca medie bizantinã (sec. XI p.).

Asa cum s-a amintit deja, existã urme sporadice ale prezentei umane în zonã încã din epoca bronzului târziu (sec. XIII a. C.); cantitatea si calitatea lor nu îngãduie însã, deocamdatã, precizãri mai fine de ordin cronologic si cultural. Mai abundent reprezentatã este prima epocã a fierului (Hallstatt): se pare cã într-o anumitã fazã a evoluţiei culturii Babadag (a cãrei asezare eponimã se aflã în vecinãtate, la aproximativ 30 km NV) Capul Dolojman a fost ocupat în forme stabile de o comunitate localã. Urmele acestei locuiri - despre care nu se stie dacã era în cadrul unei asezãri fortificate sau deschise - se ilustreazã atât prin câteva complexe cercetate arheologic, cât si prin ceramica specificã recoltatã cu acest prilej. Îndeosebi de-a lungul terasei înalte sudice a Capului Dolojman au fost identificate câteva bordeie si gropi menajere, iar recent a fost cercetat un mormânt de înhumaţie. Diversitatea ceramicii descoperite în straturile arheologice – chiar dacã de cele mai multe ori în stare fragmentarã si în poziţie secundar㠖 a permis determinarea cu mai multã precizie a cronologiei urmelor hallstattiene. Toate observaţiile efectuate îngãduie concluzia cã locuirea hallstattianã de la Capul Dolojman aparţine culturii Babadag II (sec. IX-VIII). Aceastã încheiere stinge definitiv speculaţiile cu privire la instalarea – contractualã, toleratã sau manu militari - a grecilor în contextul unui contact nemijlocit cu o comunitate indigenã ce si-ar fi avut asezarea pe acelasi amplasament. Asadar, în ceea ce priveste raportul dintre prezenţa unei populaţii locale la Capul Dolojman si ocuparea amplasamentului de cãtre o comunitate greacã venitã de peste mãri, se poate afirma - suficient de categoric - cã este vorba despre o relaţie cronologicã de succesiune, dupã un interval de timp îndeajuns de semnificativ, în care teritoriul rãmãsese nelocuit.

Potrivit ultimelor cercetãri arheologice, cãtre mijlocul sec. VII a. C. un grup de greci originari din Asia Micã, apreciind calitãtile si avantajele locului – dar, probabil, si ale regiunii înconjurãtoare - se aseazã la Capul Dolojman, întemeind ceea ce - un secol si jumãtate mai târziu - Hekataios avea sã menţioneze sub numele de Orgame : o polis aproape de Istru. În acest fel teritoriul Dobrogei este atins de marele val al colonizãrii grecesti (sec. VIII-V a. C.), fenomen istoric a cãrui rezonantã culturalã a unificat vaste teritorii, dispuse în jurul bazinului mediteranean si al celui pontic, cu puternice iradieri în regiunile situate la mare depãrtare de litoral.

Dezbaterile specialistilor asupra statutului politic al noii asezãri si a relatiei sale cu vecina sa de la sud – Histria – nu se vor stinge curând, datoritã în mare parte diferentei apreciabile între cantitatea de informatie acumulatã cu privire la cele douã cetãti. Cu toate acestea, o certitudine poate fi de-acum avansatã : instalarea grecilor la Capul Dolojman o precede cu aproape o generatie pe cea de la Histria. Acest fapt a devenit cu desãvârsire de necontestat mai ales în urma identificãrii si cercetãrii unui impresionant complex funerar din necropola Orgamei, datat la mijlocul sec. VII a. C. El a apartinut, fãrã îndoialã, unui personaj de vazã al primei generatii de colonisti : pe lângã faptul cã amenajarea funerarã este cu totul aparte, în jurul sãu au apãrut indicii privind exercitarea unui cult special timp de mai multe generatii.

Urme sporadice – constând în fragmente de vase ceramice - ale primei etape din viata asezãrii grecesti de la Capul Dolojman au fost gãsite si în zona destinatã locuirii, desi nu au putut fi identificate, încã, nici un fel de constructii datând din acest interval (a doua jumãtate a sec. VII - primul sfert al sec. VI a. C.).

Cele mai vechi urme de locuire propriu zisã din epoca arhaicã, reprezentate prin podelele a douã locuinte de suprafaţã - dintre care una avea amenajatã pe ea si o vatrã - si douã cuptoare artizanale dateazã din sec. VI a. C., respectiv din prima si a doua jumãtate a acestuia. Ele au fost identificate si cercetate de-a lungul falezei înalte (+ 20 m) si abrupte a Capului Dolojman, în apropierea extremitãtii sale. În acelasi sector sãpãturile arheologice au readus la luminã si douã cuptoare artizanale, care atestã o productie ceramicã localã încã din a doua jumãtate a secolului VI a. C.

Nu este exclus ca vestigii ale locuirii arhaice sã mai existe si în alte puncte ale sitului, ocupate în prezent de monumente romane târzii. Aceastã presupunere îsi gãseste confirmarea în fragmentele ceramice arhaice recoltate din straturile arheologice prãbusite în lac în zona sectorului central, în cele furnizate de cercetãrile initiate în sectorul intervalar si în cele din capul promontoriului. În acelasi timp, este posibil ca o bunã parte a lor sã fi dispãrut fie cu prilejul repetatelor reorganizãri a spatiului locuit, fie prin modificarea succesivã a conturului falezei, de-a lungul liniei de fracturã.

Spre vest-nord-vest de perimetrul citadelei romane târzii, alãturi de monumentul funerar amintit se dezvoltã sectorul arhaic al necropolei Orgame, în care se prefigureazã deja modelul organizãrii acesteia pe complexe familiale.

Cea mai mare parte a inventarului arheologic rezultat din cercetarea complexelor arhaice – fie locuinte, fie morminte – o constituie ceramica. Gãsitã în majoritatea cazurilor în stare fragmentar㠖 cu exceptii notabile mai ales în complexele funerare, dar, în câteva cazuri, si în asezare – ea este suficient de abundentã si variatã pentru a permite reconstituirea imaginii unei asezãri înfloritoare din punct de vedere economic, a cãrei principalã sursã de aprovizionare a rãmas, în rãstimpul care a urmat întemeierii ei, lumea greco-orientalã.

Ceramica arhaicã descoperitã la Orgame poartã amprenta artisticã a atelierelor de pe coasta vesticã a Asiei Mici sau din insulele din vecinãtatea sa: Milet, Samos, Clazomene, Chios. Fragmentele de vase decorate în stilul caracteristic ariei artistice greco-orientale - Wild Goat – constituie repere pretioase atât pentru fixarea cronologiei complexelor arhaice de la Orgame, cât si pentru evaluarea locului acestui nou centru în lumea contemporanã. Astfel, cele mai vechi piese, datate în al treilea sfert al secolului VII a. C. (Middle Wild Goat I) situeazã asezarea de la Capul Dolojman în acelasi plan cronologic nu numai cu descoperirile din unele zone litorale din nordul Mãrii Negre si din stepele nord-pontice (Berezan’, Nemirov, Boltyška, Bel’sk, Temir Gora etc.), dar si cu cele din insulele egeene (Egina, Creta, Rhodos), din Mediterana centralã (Sicilia, Italia Meridionalã si Etruria) si orientalã (Salamina din Cypru), din Siria (Al Mina) si, în sfârsit, din Asia Micã (Milet, Samos, Chios, Sardes). Dominanta greco-orientalã, ilustrând atasamentul locuitorilor Orgamei fatã de regiunile lor de origine, se observã si în repertoriul formelor veselei uzuale – decoratã sumar cu benzi sau lipsitã complet de decor. Simpla enumerare a formelor înregistrate este sugestivã în ceea ce priveste varietatea importurilor: oenochoai, dinoi, cratere, calicii chiote, farfurii (decorate în stilul Wild Goat si Fikellura), cupe (decorate cu benzi de firnis negru), boluri (decorate cu pãsãri, cu rozete, cu ochi sau benzi simple), hydrii, olpai, thymiateria, opaite (decorate cu benzi si filete din firnis rosu-brun) etc. Cele douã cuptoare pentru producerea ceramicii descoperite la Orgame atestã practicarea unui artizanat local în epoca arhaicã, ale cãrui produse vor putea fi identificate cu certitudine numai în urma unor viitoare minutioase analize tipologice si de laborator.

Tipurile de amfore arhaice identificate printre descoperirile ceramice relevã faptul cã aceleasi regiuni vest anatoliene erau furnizorii privilegiati ai Orgamei pentru asigurarea cantitãtilor de vin si de ulei de mãsline necesare consumului. Este de retinut cã produsele originare din Grecia propriu-zisã (Corint, Atena), desi sunt prezente încã înainte de sfârsitul secolului VII a. C. (cele corintiene; cele attice ajung la Orgame abia în al doilea sfert al secolului VI a. C.), rãmân în permanentã inferioritate numericã fatã de cele greco-orientale, pânã la sfârsitul epocii arhaice, indiferent dacã este vorba despre vase decorate sau ambalaje ale unor mãrfuri lichide (amfore).

Printre descoperirile care au stârnit nu numai interesul ci si o vie - si încã actual㠖 dezbatere în rândul specialistilor se numãrã asa-numitele "monede-vârf de sãgeatã", care apar deseori în stratul arhaic. Este vorba despre obiecte din bronz în formã de vârf de sãgeatã cu douã muchii (lanceolat), obtinute prin turnare în tipare singulare sau multiple, asemenea unor lingouri cu greutate controlatã. Cu rare exceptii, ele nu poartã nici o marc㠖 semn sau inscriptie – imprimatã. Studierea lor a condus spre concluzia cã, în ciuda formei, nu au fost niciodatã folosite ca arme, ci ca mijloc de schimb (bani), într-o etapã premergãtoare emiterii monedei propriu-zise. Ca rol, se aseamãnã asa-numitilor "delfinasi olbieni" (lingouri din bronz în formã de delfin), a cãror arie de difuziune este însã mai restrânsã, în timp ce utilizarea se prelungeste pânã în secolul IV a. C. Circulatia "monedelor-vârf de sãgeatã" se încadreazã între a doua jumãtate a secolului VI a. C. si începutul secolului V a. C., iar aria de rãspândire se desfãsoarã de-a lungul litoralului vestic al Mãrii Negre, între Apollonia Ponticã (Sozopol) si Olbia (limanul Bugului). De obicei, "monedele-vârf de sãgeatã" constituie descoperiri izolate în interiorul oraselor grecesti vest pontice (Orgame, Histria s.a.m.d.) si a asezãrilor din apropierea lor, însã sunt gãsite cu precãdere în tezaure în localitãti aflate în interiorul chorei acestora (Jurilovca, Visina, Enisala, Nuntasi, Tomis, Atya etc.). Emiterea acestei forme de "bani" a fost atribuitã de specialisti - pe rând sau alternativ – triburilor trace care populau regiunile vest-pontice în perioada în care acestea au circulat, uneia sau alteia dinstre coloniile grecesti existente la acea vreme în regiune si chiar unei uniuni a acestora. În prezent, majoritatea numismatilor atribuie punerea în circulatie a "monedelor-vârf de sãgeatã" Histriei, pornind de la mãrturia câtorva exemplare care poartã semnul rotii (marcã a primelor monede histriene din bronz) imprimat în relief pe una din fete. Este, însã, surprinzãtoare marea concentrare a tezaurelor cunoscute pânã în prezent în jurul Orgamei, pe o razã de maximum 10 km (Jurilovca, Visina, Enisala). Apropierea zãcãmintelor de cupru de la Altân Tepe de situl nostru (cca 30 km) se adaugã argumentului arheologic, sugerând – ca ipotezã de lucru – posibilitatea ca Orgame sã fi fost implicatã, în prima etapã a vietii sale, în producerea si difuzarea acestor "bani" neconventionali, chiar dacã pentru perioadele urmãtoare nu au fost identificate emisiuni monetare proprii Orgamei.

Datoritã denivelãrii naturale a terenului si permanentelor reamenajãri urbanistice, nici depunerile arheologice din epocile clasicã (sec. V-IV a. C.) si elenisticã (sec. III-II a. C.) nu pot fi urmãrite sub forma unui strat continuu si de consistentã omogenã pe toatã suprafaţa sitului. Judecând dupã distributia topograficã a complexelor cercetate si pe baza observatiilor prilejuite de sãpãturile arheologice se poate aprecia cã în perioada amintitã locuirea se desfãsura în terase amenajate prin excavarea stâncii si înlãturarea straturilor geologice instabile (spãrturã de rocã si pulbere de calcar) ale amplasamentului. Terasarea sitului si organizarea urbanisticã a spatiului locuibil pare sã fi avut loc odatã cu trasarea si edificarea zidului de apãrare, cândva în secolul V a. C. (rãmas în functie pânã în secolul III a. C.).

Locuirea din secolele V-II a. C. a fost identificatã în mai multe puncte ale sitului, fiind semnalatã atât prin complexe bine caracterizate, cât si prin existenta unui strat consistent de depunere ce contine materiale specifice. Vestigii ale unor edificii datând din intervalul mentionat, ale cãror caracteristici vor fi descrise în rândurile urmãtoare, au fost identificate si cercetate în zona din capul promontoriului, atât în spatiul apãrat de incinta greacã (5 complexe) cât si în afara acesteia (4 complexe). Alãturi de ele au mai fost cercetate si câteva gropi menajere si cuptoare pentru producerea ceramicii.

Cercetãrile de teren, inclusiv utilizarea unor mijloace si metode de teledetectie, nu au permis – pâna în prezent – localizarea altor monumente specifice unui oras grecesc, cu exceptia incintei. Nu au fost identificate încã amenajãri portuare, agora, fântâni, sanctuare, amfiteatre si nici elemente componente ale acestora (constitutive sau decorative) încât – deocamdatã - nu putem reconstitui imaginea monumentalã a Orgamei.

În mãsura în care vestigiile orasului roman târziu au îngãduit cercetarea straturilor anterioare, fãcând posibilã atingerea depunerilor din epoca greacã, sãpãturile arheologice au pus în evidentã cu precãdere edificii modeste, construite la suprafata solului sau semi-îngropate. Ceea ce se pãstreazã din ele aratã cã era vorba despre clãdiri cu ziduri construite din piatrã sau chirpici pe soclu de piatrã; acoperisul, uneori construit în douã ape, era realizat din tiglã, de obicei decoratã cu vopsea rosie. Unele dintre edificiile cercetate erau partial sãpate în stâncã sau în pãmânt; în ambele cazuri, fatada dinspre interior a peretilor încãperilor astfel obtinute se prezenta sub forma unei zidãrii din blochete de calcar, mai degrabã plate, de dimensiuni neregulate si sumar fasonate, legate cu pãmânt galben. În toate cazurile, zidãria peretilor era ascunsã sub o "tencuialã" din argilã. Tavanul încãperilor era realizat din straturi de argilã aplicate peste împletituri de nuiele sau stuf, prinse pe schelet din lemn; amprenta acestora se regãseste adesea printre dãrâmãturile incendiate ale edificiilor cercetate. Podeaua era amenajatã fie din pãmânt amestecat cu spãrturã finã de piatrã si praf de calcar, bãtãtorit si apoi netezit cu un strat de argilã; fie din straturi de pãmânt galben de grosimi variabile, aduse special pentru amenajarea pardoselii, peste care se putea aplica un dalaj din plãci subtiri de calcar (1-2 cm grosime), de forme neregulate, sau sã fie doar acoperitã cu o fãtuialã de lut, ca mai sus. În edificiile cercetate nu s-au pãstrat urme ale unor deschideri în care sã poatã fi recunoscute usi sau ferestre ale acestora, însã în peretii lor s-au identificat uneori nise (firide) în care puteau fi adãpostite vase ori dispozitive de iluminat. Nu s-au pãstrat piese de mobilier, ceea ce face plauzibilã ipoteza cã acesta era în întregime realizat din material perisabil (lemn).

Inventarul mobil recoltat cu prilejul cercetãrii depunerilor din intervalul cuprins între secolul V si secolul II a. C. se compune mai ales din piese ceramice, întregi si fragmentare. Alãturi de acestea apar frecvent monede din bronz – mai ales histriene, dar si ale altor orase grecesti pontice – mãrgele din sticlã coloratã, fragmente de obiecte din bronz sau piese mai puţin obisnuite, precum figurine din teracotã sau scarabei din faianţã egipteanã.

În cadrul repertoriului ceramic sunt prezente toate categoriile fine de import: ceramica decoratã cu figuri rosii ; ceramica acoperitã în întregime cu firnis negru si decoratã prin stampilare ; ceramica West Slope; ceramicã cu decor în relief ("boluri deliene"). Desi în cea mai mare parte fragmentar, materialul ceramic recoltat din zona locuitã lasã sã se vadã un inventar al formelor bogat diversificat : oenochoai, cratere, skyphoi, kantharoi, boluri variate ca dimensiuni, platouri si fish plates, solnite, unguentarii, opaite etc. Alãturi de acestea, amforele constituie o mãrturie grãitoare a legãturilor comerciale ale Orgamei cu restul lumii grecesti, îndeosebi egeeanã si ponticã. ͺtampilele amforelor îngãduie identificarea certã a originii lor : Mende, Thasos, Rhodos, Cnidos, Akanthos, Sinope, Heracleea Ponticã, Chersones. În asociere cu ele, suficient de caracteristice prin trãsãturile tipologice si de fabricatie - desi nu poartã stampile - pot fi recunoscute amfore de Chios, Peparethos si ale unor centre încã neidentificate. Originea ceramicii uzuale, în cele douã formule de fabricatie: oxidantã si cenusie, este mai putin clarã, deocamdatã. Descoperirea rãmãsitelor unor cuptoare artizanale atribuite epocilor clasicã si elenisticã atestã cã anumite categorii sau tipuri ale inventarului ceramic furnizat de sãpãturi ar putea fi de fabricatie localã. Un studiu de laborator completat cu observarea atentã a tipologiei în cadrul unui esantion numeros ar putea conduce cãtre separarea produselor locale de cele "importate". Oricum, si repertoriul de forme al acestei categorii este variat: amforete, oenochoai, mykai, skyphoi, lekanai, boluri cu o toartã, boluri, fish plates, lekythoi, unguentaria, kernoi etc. Câteva piese ceramice poartã inscriptii trasate fie cu vopsea rosie (dipinti) fie prin incizie (grafitti), care furnizeaz㠖 dupã caz – indicii referitoare la viaţa economicã sau religioasã a comunitãţii de la Orgame.

O altã descoperire interesantã în ceea ce priveste structura economiei locale a fost o piesã din piatrã a unei instalaţii manuale pentru mãcinatul grâului. Cârligele de bronz si greutãţile din ceramicã pentru ustensilele de pescuit evidenţiazã o altã laturã a aceleiasi economii.

Urme sporadice de locuire, datând mai ales din perioada elenisticã, s-au înregistrat si în partea centralã a cetãţii, spre faleza înalt - în sãpãturile de la bazilica 2 - precum si în afara sistemului de fortificaţie roman târziu, spre zona mai joasã a platoului de la vest de al doilea val. Este vorba însã, deocamdatã, numai despre obiecte izolate – ceramicã si statuete fragmentare – gãsite în strat, fãrã a putea fi raportate la vreo structurã construitã.

Mai trebuie menţionat cã printre descoperirile ceramice atribuibile perioadei clasice si elenistice se pot identifica si fragmente de vase de culoare brun-maronie, modelate cu mâna dintr-o argilã ce conţine, în general, cantitãţi apreciabile de nisip si pietris mãrunt. Repertoriul ceramic astfel ilustrat este monoton, constând în cea mai mare parte în vase tronconice, cu pereţii usor convecsi în zona diametrului maxim si gura usor îngustatã. Decorul nu prezintã nici el multã variaţie: nervuri în relief dispuse circular orizontal sub buzã, ornamentate – la rândul lor – prin crestare, ciupire sau simplã presiune a degetelor; benzi circulare de alveole imprimate în pasta moale a peretelui, amplasate tot sub buzã. Uneori aceste ornamente sunt întrerupte de proeminenţe lamelare semicirculare sau paralelipipedice crestate la mijloc. Ceramica de acest tip îsi gãseste analogii în asezãrile indigene din Dobrogea, inclusiv în jurul Orgamei (Visina, Sãlcioara, Enisala, Lunca, dar si mai departe – la Beidaud, Panduru, Ceamurlia de Jos, Agighiol, Sarichioi, Sarinasuf, Murighiol, Bestepe, Dunavãţul de Sus etc.), fiind îndeobste atribuitã populaţiei getice. Prezenţa ei printre celelalte vestigii, desi sporadicã, implicã existenţa unei componente autohtone, oricât de slab reprezenatã numeric, în cadrul populaţiei Orgamei.

În condiţiile în care cea mai mare parte a vestigiilor orasului grec sunt suprapuse de cele datând din epoca romanã târzie, o sursã importantã pentru cunoasterea arheologicã a celui dintâi o constituie necropola greacã. Cercetãrile desfãsurate pânã în prezent în acest sector au pus în evidenţã, pentru intervalul cuprins între secolele IV – III a. C., mai multe grupuri de morminte tumulare, asociate pe criterii familiale. Dispunerea acestora în zona cercetatã, laolaltã cu relaţia care a putut fi observatã între ele si câteva strãzi adiacente, indicã existenţa unei intenţii de ocupare în forme organizate a spaţiului funerar, ceeea ce corespunde preocupãrilor urbanistice observate si în spaţiul locuit. Datoritã selectivitãţii impuse de ritualul funerar, inventarele mormintelor îngãduie, prin calitatea si cantitatea ofrandelor, observarea mai atentã a stratificãrii sociale din cadrul comunitãţii de la Orgame. Totodatã, specificul funerar a fãcut posibilã si apariţia singularã, în acest context, alãturi de obisnuitul repertoriu ceramic – ce nu diferã de cel înregistrat în asezare decât prin coeficientul de reprezentare impus de rolul diferit pe care-l asumã obiectele în context funerar - a unor piese de port mai deosebite, cum ar fi inele din bronz sau un pandantiv din argint.

Primele secole ale erei noastre au lãsat slabe mãrturii despre comunitatea ce vieţuia pe amplasamentul vechii Orgame, într-o asezare pe care izvoarele scrise ale noii vremi o numesc Argamum. Cu mijloacele arheologiei nu s-au gãsit încã argumente suficient de solide pentru a proba continuitatea locuirii si a dezvãlui identitatea populaţiei ale cãrei urme - mai mult sau mai puţin sporadice - atestã, totusi, frecventarea locului în intervalul cuprins între sec. II a. C. si începutul sec. II p.

Mai mult : în ciuda faptului cã inscripţia care stabileste hotarele teritoriului histrian se referã la domeniul argamensilor ca la o realitate palpabil㠖 altminteri nu ar fi fost menţionat pentru a defini un hotar – a anului 100 p., cetatea numiţilor vecini dinspre miazãnoapte ai Histriei rãmâne încã de gãsit. Pe amplasamentul fostei Orgame urmele de locuire din secolele II-IV p. C. sunt aproape inexistente. Dincolo de hazardul descoperirilor si o eventualã schimbare radicalã a caracteristicilor habitatului, faptul ar putea fi explicat prin uriasul efort edilitar al cãrui rezultat a fost cetatea romanã târzie. Observaţiile arheologice lasã sã se înţeleagã cã în aceastã perioadã au avut loc decapãri masive ale depunerilor rezultate din locuirea anterioarã, cu nivelarea dãrâmãturilor în vederea obţinerii de suprafeţe edificabile. S-a constatat cã în zonele mai înalte ale reliefului, decapãrile au atins nivelul stâncii, stergând cu totul chiar si urmele orasului grec, rãmase in situ numai în zonele joase ale amplasamentului. Chiar în aceste arii restrânse, stratigrafia greacã vine în contact direct cu cea romanã târzie, fãrã a prezenta – altfel decât întâmplãtor - urme atribuibile epocii romane timpurii (rare fragmente ceramice si monede izolate). Asadar, nu existã - pânã în prezent - indicii arheologice clare pentru încadrarea tipologicã a asezãrii argamensilor în secolele II-IV p. si – cu atât mai mult – nu se poate vorbi, deocamdatã, despre existenţa unor fortificaţii din aceastã perioadã.

Absenţa depunerilor romane timpurii (secolele II - IV p.) de pe cea mai mare parte a suprafeţei pe care se va înãlţa ulterior citadela romanã târzie este compensatã de descoperirea câtorva monede si a unor resturi de construcţii, identificate la mare distanţã unele de altele: în vecinãtatea bazilicii 2, pe o suprafaţã foarte îngustã în apropierea liniei de fracturã a falezei si în sectorul extra muros, situat la vest de sistemul de fortificaţie roman târziu. Tot aici se pãstreazã si urme mai consistente ale locuirii din secolul IV p., ilustratã prin construcţii cu mai multe încãperi, a cãror existenţã si menţinere în funcţie timp îndelungat au fãcut necesare intervenţii de refacere sau recompartimentare. Zidurile acestor edificii sunt construite din piatrã legatã cu pãmânt, iar podelele sunt amenajate din pãmânt bãtãtorit sau din dalaje de plãci de calcar subţiri si cu forme neregulate. În aceeasi zonã dinafara fortificaţiilor târzii cercetãrile arheologice au identificat un drum pietruit, cu orientare SV-NE, a cãrui perioadã de utilizare se întinde din al doilea sfert al secolului IV pânã câtre mijlocul secolului V p.

Starea de conservare a vestigiilor din acest sector a avut de suferit încã din antichitate, deoarece în al treilea sfert al secolului IV p. el a fost abandonat ca spaţiu locuibil. Curând dupã aceea regimul sãu de folosinţã s-a modificat, terenul fiind destinat necropolei plane de inhumaţie din ultima perioadã de viaţã a cetãţii (secolele V - VII p.).

Cea din urmã etapã din viaţa asezãrii de la Capul Dolojman s-a consumat între secolul V si primele decenii ale secolului VII p. Cu siguranţã, împreunã cu citadela de pe insula Bisericuţa, ea constituia una din verigile importante ale limes-ului maritim pontic al Imperiului Roman de Rãsãrit si al provinciei sale, Scythia Minor, care se confrunta - în tot acest interval - cu atacurile mereu mai insistente si mai puternice ale populaţiilor migratoare (goţi, huni, slavi etc.). În acest context si sistemul defensiv argamens a fost consolidat, masivului zid de incintã fiindu-i adãugatã, mai ales pe latura de vest, o protectie suplimentarã formatã din douã valuri de pãmânt cu sanţurile aferente.

Asezarea care s-a dezvoltat la adãpostul fortificaţiilor ocupã în prezent o suprafaţã restrânsã (aproximativ 2,5 ha) . Chiar dacã se poate presupune – pe baza anumitor indicii ale morfologiei actuale a terenului – cã iniţial linia fortificaţiilor urma, pe latura dinspre lac, un alt contur, care sã fi lãrgit spaţiul urban disponibil, este greu de crezut cã acesta era cu mult mai amplu. În acelasi timp, neregularitãţile terenului si relieful natural în pantã vor fi reclamat soluţii specifice în momentul trasãrii planului urban. Necesitatea de a gãsi trasee cu accesibilitate convenabilã pentru strãzi si de a asigura amplasamente corespunzãtoare edificiilor importante a impus curãţirea locului de resturile locuirilor anterioare. Aceastã operaţie – distructivã din punctul de vedere al cercetãrii arheologice – pare sã fi fost realizatã sistematic pe platoul cel mai înalt al cetãţii. Constrângerea spaţialã si funcţionalã, specifice amplasamentului, i-au obligat pe locuitori sã aibe permanent în vedere exploatarea maximalã a suprafeţei edificabile intra muros. De aceea cercetãrile arheologice au evidenţiat atât o preocupare marcatã pentru conservarea tesutului urban iniţial, inclusiv a planurilor cãldirilor, cât si o mare densitate a acestora. În general, chiar în cazul sesizãrii unor interventii apartinând unor faze constructive diferite, se remarcã grija refolosirii vechilor structuri, prin remodelarea spatiului si preluarea unor tronsoane de zidãrie.

Vestigiile din aceastã perioadã, degajate prin sãpãturile arheologice, lasã sã se vadã edificii cu mai multe încãperi - uneori dispuse pe douã nivele - si curti interioare porticate, dotate cu dependinte gospodãresti pentru depozitarea si prelucrarea cerealelelor. Zidurile lor erau construite din blochete de piatrã de calcar legate cu pãmânt, acoperisurile erau din tigle sustinute pe schelete din lemn, iar podelele erau adesea pavate cu dale din calcar, neregulate ca formã dar bine îmbinate. La constructia unora din edificiile cu importantã deosebitã (incintã, bazilici) a fost utilizat si mortarul. Strãzile aveau borduri realizate din blocuri mari de piatrã si erau pavate cu piatrã mãruntã, nefasonatã, tasatã într-un pat de lut.

Din pãcate, progresul cercetãrilor arheologice nu a permis cunoasterea completã a niciunei insula urbane si nici degajarea integralã a altor edificii decât cele patru bazilici paleocrestine. Acestea ocupau amplasamentele cele mai proeminente ale sitului fãrã a se integra totusi într-o texturã urbanã ortogonalã. Diferite ca plan si distribuire functionalã a spatiului ecclezial si a dependintelor sale, cele patru bazilici paleocrestine argamense nu par niciuna sã pãstreze urmele vreunei cripte. Se remarcã, totusi, amenajarea subteranã de la bazilica extra muros (bazilica 4), unicã printre monumentele paleocrestine de pe teritoriul Dobrogei.

Sub aspect cronologic, etapele pe care le reprezintã edificiile identificate prin sãpãturi se dateazã în secolele V – VII p., pentru secolul VI înregistrându-se mai multe niveluri de functionare. Totodatã s-a observat cã, pe alocuri, ele suprapun vestigii ale unor constructii mai vechi, datând de la începutul secolului IV p. În prima jumãtate a secolului VI p. a avut loc si o extindere a locuirii în afara zidurilor cetãtii, pe latura de sud, unde sãpãturile au evidentiat câteva clãdiri si un cuptor pentru producerea materialelor de constructie. În acel moment se pare cã sistemul defensiv suplimentar, alcãtuit din valurile de pãmânt cu santurile adiacente, iesise din uz.

Inventarul mobil furnizat de cercetarea complexelor de locuire din epoca romanã constã în ceramica specificã fiecãrei etape, monede, obiecte din sticlã, ustensile din ceramicã, os si metal, piese vestimentare si de podoabã. Ceramica poartã amprenta standardizãrii tipologice si de fabricaţie caracteristicã epocii romane, indiferent de categorii. Chiar dacã nu este reprezentativã sub aspect cantitativ, pentru secolele II - III p. trebuie menţionatã si ceramica lucratã cu mâna în tradiţie localã sau nord-ponticã, în timp ce pentru perioada urmãtoare, fie si numai prin aparitii singulare, trebuie semnalatã cea apartinând populatiilor migratoare. Din punct de vedere cronologic se constatã cã în perioada romanã timpurie sursele importurilor ceramice erau cu precãdere centrele microasiatice, levantine si nord-africane, pentru ca – începând din secolul IV p. - ponderea produselor egeene si pontice sã devinã tot mai semnificativã. Alãturi de ceramica de import, existã si o cantitate apreciabilã de produse ce pot fi atribuite unor ateliere locale, care funcţionau fie chiar la Argamum, fie în numeroasele centre ale Dobrogei romane.

Începând din secolul V p. multe dintre produsele ceramice poartã însemne crestine, indiferent de categoria cãreia îi aparţin (amfore, veselã de masã, opaiţe) sau de locul de producţie. Împreunã cu prezenţa celor patru bazilici descoperite în perimetrul argamens (la care ar trebui adãugatã cel puţin încã una, a cãrei existenţã pe insula Bisericuţa a fost documentatã prin cercetãrile din prima jumãtate a secolului XX), simbolurile crestine de pe ceramic㠖 precum si de pe alte obiecte – confirmã atât locul crestinismului în viaţa locuitorilor de la Argamum, cât si rolul acestui centru de pe limes în viaţa religioasã a Scythiei Minor.

Cã ne aflãm în fata unei puternice comunitãti crestine rezultã si din observarea ritului si ritualului funerar ce caracterizeazã înmormântãrile din necropola romanã târzie, ale cãrei morminte plane suprapun locuirea romanã timpurie de la vest de cetate. În cadrul acesteia se constatã practicarea înhumatiei în gropi simple sau cu nisã, închise cu dale de calcar neregulate. Cu rare exceptii, inventarul mormintelor se reduce la accesorii vestimentare sau de podoabã din materiale comune (fier, bronz, sticlã). Unele dintre obiectele gãsite în morminte prezintã embleme crestine; altele, prin morfologie si tipologie, indicã prezenta stabilã a unei populatii alogene, probabil goti, în prima jumãtate a secolului V p.

Locuirea stabilã a amplasamentului de la Capul Dolojman se încheie definitiv în cursul primei jumãtãti a secolului VII p., în împrejurãri deocamdatã greu precizat dar care, cu sigurantã, nu pot fi strãine de repetatele atacuri avaro-slave asupra limes-ului dunãrean înregistrate în cursul celei de-a doua jumãtãti a secolului VI si în primele decenii ale secolului VII p. Ultimele monede descoperite la Argamum (datând din anii 613 / 614 p.) sunt emisiuni ale împãratului Heraclius, a cãrui domnie a ocupat intervalul dintre anii 610 – 641 p. Monedele descoperite la Argamum nu provin de pe un nivel de distrugere, asa cã se poate bãnui cã viata asezãrii a continuat în forme urbane (marcate arheologic prin identificarea câtorva ziduri si a traseelor unor strãzi în aproape toate sectoarele cercetate) si în perioada imediat urmãtoare, stingându-se treptat, ca urmare a nesigurantei crescânde si a dezordinii create pe teritoriul fostei provincii Scythia Minor de incapacitatea Imperiului de a se opune instalãrii în masã a slavilor în dreapta Dunãrii. De altfel situatia înregistratã la Argamum nu este singularã, continuarea locuirii dupã atacurile de la începutul secolului VII p. (614 - 615) fiind constatatã arheologic si în alte centre de pe litoral (Histria, Tomis) unde existã indicii de vietuire pânã cãtre sfârsitul secolului VII p.

Amplasamentul favorabil de la Capul Dolojman nu pare sã mai fi fost exploatat de vreo comunitate umanã pânã la restabilirea controlului bizantin asupra Dobrogei, la sfârsitul secolului X p. Câteva gropi de bordeie, o vatrã deschisã, putine fragmente ceramice provenind de la borcane decorate cu incizii orizontale si o monedã de la împãratul Roman IV (1067 - 1071), descoperite mai ales în extremitatea sud-esticã a Capului Dolojman, dar si în zona dinafara valurilor de pãmânt si chiar în necropola greacã, ar putea fi indiciile unei locuiri în forme modeste, risipitã sau poate sezonierã, în cursul secolului XI.

Observatiile de teren nu sugereazã, deocamdatã, existenta vreunui interes al puterii bizantine pentru reintegrarea vechilor fortificatii de la Capul Dolojman într-un sistem defensiv. În schimb, existã indicii ale reutilizãrii vechiului punct de supraveghere de pe insula Bisericuta, unde au fost descoperite monede din prima jumãtate a secolului XI - Roman III (1028 - 1034); Mihail IV (1034 - 1041) - si un mormânt de înhumatie în care s-a gãsit o cruce relicvar de facturã bizantinã, datând din acelasi secol.

Existenta unui trafic maritim pe la Gura Portita în prima jumãtate a secolului XI este sugeratã si de descoperirea întâmplãtoare a unor amfore bizantine pe tãrmul mãrii, la Portita – punctul prin care navele treceau din Marea Neagrã în Lacul Razelm, pentru a ajunge la Babadag, poate si la Enisala. Acest drum era navigabil si în secolul XVII, când un document otoman mentioneazã fortificarea orasului Babadag, ai cãrui locuitori erau înspãimântati de atacurile cazacilor, care ajungeau cu corãbiile pânã acolo.

Numele bizantin al asezãrii (sau asezãrilor) nu este cunoscut din izvoare contemporane, desi pe baza apropierii fonetice între Armucastro - Ar(ga)mucastru - Argamum unii cercetãtori au sugerat plasarea localitãtii Armucastro la Capul Dolojman. Confruntarea descrierii localitãtii de cãtre geograful arab Idrissi (începutul secolului XII p.): "oras vechi cu clãdiri înalte, câmpii roditoare si comert aducãtor de câstig, asezat pe panta unei coline plãcute ce dominã marea" cu situatia arheologicã observatã la Capul Dolojaman face însã improbabilã aceastã identificare .

În secolele care au urmat acestor ultime mãrturii locul a rãmas abandonat definitiv, pânã în zilele noastre. Nu putem sti dacã eliminarea sa din rândul amplasamentelor atractive pentru locuire s-a datorat modificãrilor ambientale – care sã fi deteriorat în mod grav conditiile supravietuirii la Capul Dolojman si sã fi fãcut improprie exploatarea resurselor traditionale – celor demografice (modificarea semnificativã a numãrului, structurii etnice si ocupationale a populatiei din împrejurimi) sau initiativei politico-administrative si militare a celor care si-au exercitat – temporar sau nu – autoritatea asupra Dobrogei în evul mediu si în perioada modernã. Câteva monede otomane si rusesti, precum si fragmente de pipe atestã frecventarea ocazionalã a locului în secolele XVIII-XIX, iar urmele de transee si de explozii din perimetrul sitului si din vecinãtate indicã recuperarea functiei strategice a locului în cadrul conflictelor armate din secolul XX.